Ai grijă la ce-ți dorești

Cândva în Decembrie spuneam că vreau un om. Un om de zăpadă. Acum câteva zile miorlăiam iarăși după un om de zăpadă. Și a nins feeric, mult, abundent, ca-n basme. Sau cel puțin așa credeam până ieri. Ieri seară plecam de la serviciu spre casă. Am aflat că nu mă poate lua nimeni cu mașina așa încât mi-am zis că o să iau un taxi.

Am sunat, am comandat și o dispeceră în mare nevoie de spray nazal decongestionant m-a anunțat scurt să ies afară în opt minute. Mi-am strâns tacticos lucrurile, m-am mai uitat pe geam la cât de frumos se vede orașul acoperit de zăpadă și, ușor pansivă, am ieșit în scara imobilului. Am așteptat alte două-trei minute după care am deschis ușa cu gândul de a simți puțin omătul sub picioare. Frigul mi-a pătruns pe gât, nas, urechi, l-am simțit acut și tăios în mâini, picioare și-n suflet. Am intrat înapoi zgribulită și dezamăgită. După douăzeci de minute eram încă în scara imbobilului așteptând un taxi ce avea să nu mai vină. Sub imperiul lozincii „Non-acțiunea duce la dispariția speciei” am decis să merg pe jos până la stația de taxiuri. Fără căciulă și fular, mânuși sau cizme de zăpadă, mă mișcam nesigur cu ochii mijiți spre intersecția unde întotdeauna sunt taxiuri. Mă întrebam filosofic dacă-o fi sau n-o fi o mașină și pentru mine. În timp ce traversam ultima trecere de pietoni priveam la singura mașină staționată și mă îmbărbătam la gândul că până la urmă nu a fost totuși atât de rău. Mai avem o dispută mentală cu UGG-ii, în sensul că păreau papuci de casă după  cantitate de apă pe care o simțeam între degete. Eh, oricum odată ce luam taxiul aveam să mă descalț în cel mult cinsprezece minute…

„Cioc, cioc!” fac eu la geamul ultimului taxi neocupat. Motorul era pornit. O față somnoroasă cu fes tras adânc peste ochi se răsucește ușor spre mine și dă din deget în semn că nu. Nu ce? Mai bat o dată. Mumia înfășurată în tricoturi scutură hotărât din cap în semn că nu, nu vrea să se miște, nu vrea nimic în general. Mă uit stupefiată la el și încerc să continui să respir calm. Privesc în dreapta, privesc în stânga și constat că o ușoară exasperare începe să pună stăpânire pe gândurile și membrele mele înghețate. Dar nu, victorie! Un alt taxi se apropie de stație. Mă reped spre el cu grația unui animal de pradă înfometat. Deschid ușa și mă trântesc cu un oftat sonor pe bancheta din spate. Șoferul mă privește puțin uimit și mă întreabă unde vreau să merg. Răspund cu toată gura că în Băneasa. Dă sceptic din cap cu dorința de a mă vedea înapoi pe trotuar. Începe să protesteze mormăit cum că e departe, că nu o să găsească client pentru înapoi, că o să consume multă benzină… Eu îmi strâng buzele, îmi asortez privirea la vremea de afară și nu răspund nimic. Mă privește, înțelege că nu ies din mașină nici cu jandarmeria, oftează  la rândul lui și plecăm spre destinația mea. În timp ce-mi mișcam ușor degetele de la picioare încercând să le dezmorțesc, ne blocăm la Arcul de Triumf. Înțelgem că tocmai s-a oprit circulația pe DN1 și că va trebui să ocolim îndelung… cam o oră… Mă gândeam că cel mai rău lucru era să fugă șoferul și să mă lase în mașină, dar ]n cele din urmă nici asta nu m-ar fi împiedicat să ajung acasă.

Tot ocolind pe străzi și străduțe priveam nămeții de zăpadă. Mi-a venit în minte că în jurul meu zac înmărmuriți mii și mii de oameni de zăpadă pe care nu-i mai vreau. Tot ce voiam era să ajung la oamenii și omuleții de acasă. Îmi promit neserios ca pe viitor să am mai multă grijă la ceea ce-mi doresc.