De-a despărțirea…

freestyle_20080210_042

Când ne gândim la despărțiri avem în minte înlăcrimata victimă, cel care a rămas să-și lingă rănile și deziluzia, să-și urle pe pustii nedreptatea suferită, cuțitul în spate, visele zdrobite, sacrificiile făcute in van, etc. etc. etc. Avem mai puțin în vedere povara cu care pleacă cel care nu mai vrea să stea. Empatizăm mai puțin și-l privim mai circumspect că doar a plecat la mai bine, nu?

Uităm sau nu ne interesează greutatea bagajelor sale. Ce atârnă cel mai mult? Vinovăția. O culpabilitate ce se strecoară hâd în toate pliurile existenței. E adevărat că și-a recăpătat o aparentă libertate dar lanțurile vinovăției se strâng toxic în jurul așa zisei vieți viitoare. Pentru cel care pleacă, vrea nu vrea, se va găsi mereu o etichetă a agresorului, nerecunoscătorului, insensibilului, pe care o vor lipi de fruntea inclulpatului, cu sârguință și destul de multă salivă, părăsiții, odraslele, socrii, rudele, prietenii celuilalt și uneori, chiar propria familie. În van se vor apăra acești fii risipitori, se vor scutura, justifica, argumenta rational… vina rămâne ca o băltoacă stătută și urât mirositoare.

Nu putem evita vina, o anumită cantitate este inerentă vieții, dar surplusul ne poate ucide seninătatea. Nu există nici un specialist „vinolog” care să ne învețe în 5 sau 10 pasi cum să ne scuturăm de ea. Am putea în schimb să învățăm, în ritmul nostru, să o tolerăm parțial, să o mai temperăm pe alocuri, să o așezăm cuminte la locul și în dimensiunea ei reală. Avem senzația că partenerul, actual sau trecut, face sau a făcut, mai mult sau mai puțin, totul pentru noi. În realitate ceilalți fac pentru noi doar cât pot, doar ceea ce le aduce o satisfacție sau o gratificare. Suntem mai puțin conștienți de faptul că până și sacrificiul poate fi o formă de plăcere – îi conferă „sacrificatului” senzația de unicitate, dimensiune eroică, un scop, dovada că este o persoană bună care își asumă rolul de partener, părinte sau prieten. Este o plăcere care în doze mari frizează perversiunea și o regăsim deseori în spatele șantajului emotional.

Adevărul adevărat este că relațiile sunt întâlnirea dintre două nevoi. Dacă nevoile fiecărui participant sunt satisfăcute – chiar și cele obscure ce implică durerea și victimizarea – relațiile durează, când aceste nevoi nu mai pot fi satisfăcute, atunci relațiile se șubrezesc, se usucă și cad. Prima persoană pe care o avem în grjiă suntem noi înșine și dacă reușim să facem bine acest lucru vom fi învățat cu siguranță cum să ne îngrijim de odraslele noastre și ceilalți. V-ați gîndit că părăsind un om pe care nu-l mai iubim îi dăm șansa de a întâlni un alt om mai potrivit, mai compatibil, mai dispus să-l valorizeze? Că fructificarea acestei posiblități este întru-totul în mâinile celuilalt?

Etichete

6 Comentarii

  1. Ana says: Răspunde

    Ooo, da! Cand am fost eu parasita asta imi consola sufletul ranit din momentul ala, faptul ca el va trebui sa traiasca alaturi de blonda lui sexy si cu vina si indoaiala. O consolare stupida dar atunci m-a ajutat sa rezist. Si da, bineinteles ca atunci cand nu mai iubesti un om, cel mai frumos, corect si bun lucru pe care-l poti face pentru celalalt este sa-l eliberezi!

    1. Draga Ana sunt de acord cu tine, as adauga doar ca e frumos si corect si bun lucru sa-l eliberezi pe celalalt pentru tine, in primul rand pentru tine!

  2. alexas says: Răspunde

    Sa inteleg, articolul este despre cat de grea e o despartire, dar ar trebui sa existe pentru ca la un moment dat iubirea dispare?! Tot mi se pare mai usor sa renunti la lupta pentru relatie si sa alegi despartirea.

    1. Alexa, cred ca iubirea nu dispare dar sufera transformari de forma, dinamica si intensitate, uneori din sampanie devine vin vechi bun, alteori se oxideaza, nu stim niciodata cum se va transforma… dar daca vinul e oxidat refuzam sticla si comandam alta, nu?

      1. alexas says: Răspunde

        Pai e exact ce ziceam si eu… e mult mai usor sa arunci vinul stricat decat sa incerci sa-l folosesti (ca otet). Oamenii se schimba si cred ca trebuie sa incerci sa accepti schimbarea (si a celuilalt, dar si a ta) decat sa „arunci” totul. La cea mai mica neintelegere aud in jurul meu numai „divort”. De ce nu ne mai invatam sa iertam si sa reparam?!

        1. Nu putem face mai mult decat ceea ce putem, nu? 🙂

Lasă un răspuns

*

Vezi peste 500 de modele de Lenjerii de pat