Pasărea Pheonix

Pasărea Pheonix

Renăscută din propria cenușă, din propria ardere… mă duce cu gândul la depresie, la tristețea aia adâncă unde te doare atât de tare incât incepi să o simți cu mâinile și picioarele. Nimeni nu-i scutit, de la vlădică la opincă, cu toții trecem pe strada aia.

Și ce poți face? Păi strângi din dinți până-ți ies ochii, nu te opui – că doare mai tare – iar apoi, ce să vezi? Se întâmplă… se înseninează cerul și zarea… ceața dispare ruptă în fâșii…

Nu-i un truc și nici o încurajare futilă. Ajungem în punctul în care știm că durerea pe care o simțim nu-i legată doar de evenimentele curente, vine de demult, parcă dintr-o altă viață și-i venise timpul la retrăire. De fiecare dată mai înțelegem ceva, mai punem o cărămidă și zâmbim a pagubă și speranță în manieră englezească: Ce nu te omoară, te face mai puternic.

Ce să facem cu tristețea? Păi o trăim, că-i pentru oameni, e legată de viață la fel de strâns precum bucuria. O răbdăm și așteptăm să plece.

În mod curent oamenii spun despre tristețe tot felul de lucruri, precum : trebuie să treci peste, nu te mai gândi, fii puternic, nu-i dracu atat de negru, etc. etc. Adevărul este că e mai bine să faci invers, adică: să treci prin, să te gândești, să îți dai voie să te simți neputincios, să cobori în hăul ăla mlăștinos și dureros. După ce șezi acolo ceva vreme, cu ochii bulbucați în întuneric, îngrozit de aparenta senzație de durere enternă, începe să te furnice ușor în tălpi, să-ți apară niște gânduri și niște înțelegeri. Abia atunci poți să renaști, să înțelegi și să ai sentimentul că ești puternic.

Cât durează? Ei aici e ca la croitor, sunt propriile măsuri, dar, cu siguranță durează mai puțin când nu te opui, când nu alergi bezmetic încercând să scapi de propria umbră. Că așa-i tristețea, nu? Ca o umbră, propria noastră umbră.

Etichete

Lasă un răspuns

*

Vezi peste 500 de modele de Lenjerii de pat